Dezvoltarea afectiva si a limbajului la copil
  • 0 Comments

Dezvoltarea limbajului are loc în etape succesive bine determinate.

Gânguritul, prima parte a limbajului se dezvoltă între 3-6 luni şi cuprinde o emisiune de sunete confuze şi neorganizate. Treptat acesta se diferenţiază şi cuprinde reacţii nuanţate de bucurie, nelinişte, foame, protest.

Lalaţiunea este emisia vocală de silabe pe care copilul le repetă cu plăcere de la vârsta de 5 luni. Imitaţia şi autoimitaţia vor duce la rostirea unor silabe la vârsta de 9 luni şi a cuvintelor simple la 10 luni. În jurul vârstei de 1 an copilul pronunţă cuvinte simple, din vocabularul primitiv, nediferenţiate gramatical, simplificate fonetic şi folosite instabil. După vârsta de 2 ani, copilul îşi exprimă trebuinţele şi dorinţele prin propoziţii, iar exprimarea ţine seama de acordurile gramaticale.

Vocabularul se lărgeşte rapid între 18 luni şi 3 ani. Capacitatea de a denumi unele obiecte, creşte curiozitatea copilului şi dorinţa lui de cunoaştere. Limbajul va deveni instrumentul gândirii, copilul reuşind să stabilească identitatea, asemănarea sau deosebirile dintre obiecte şi imagini.

Dezvoltarea afectivă prezintă particularităţi legate de vârstă În primul trimestru de viaţă ele apar şi se dezvoltă în legătură cu alimentaţia, contactul corporal cu mama. În trimestrul al II-lea apare râsul, mirarea, frica, simpatia şi antipatia. În relaţia cu adultul care oferă dragoste şi securitate, sugarul prezintă reacţia de înviorare însoţită de râs în hohote şi mişcarea piciorelor – “complexul de înviorare”. La vârsta de 6-7 luni, sugarul practică jocuri afective, la 9 luni simulează supărarea, la 10-11 luni simulează plânsul.

La vârsta de 1 an, copilul este puternic ataşat afectiv de mama sa, legătură care reprezintă suportul dezvoltării psihice ulterioare. Copilul mic prezintă o mare curiozitate socială faţă de manifestările şi reacţiile persoanelor din jur. La 2 ani simte plăcerea de a fi centrul preocupărilor familiei, să fie admirat şi să provoace aprecierea adulţilor. Stările afective ale copilului mic sunt variate, intense dar superficiale – negativismul se manifestă intens, bucuria şi tristeţea se instalează brusc, dar durează puţin.

Preşcolarul prezintă stări afective complexe, diferenţiate. Astfel apare starea de vinovăţie, de mândrie, suportă refuzul, are capacitatea de a-şi stăpâni emoţiile. Se poate adapta colectivităţii (grădiniţa) dacă vine în contact cu ea, iar relaţia cu alţi copii îi dezvoltă dorinţa de competitivitate.

La copilul şcolar se dezvoltă sentimente estetice şi morale cum ar fi sentimentul datoriei legat de responsabilitatea şcolară precum şi opoziţia faţă de faptele reprobabile (minciuna, furtul, înşelătoria).

În perioada pubertăţii se dezvoltă sentimentul autonomiei, al obligaţiilor morale în relaţiile interumane şi prietenia. Creşte interesul pentru propria persoană, apar divergenţele cu adulţii, faţă de care afişează o atitudine de negaţie nefiind înarmat cu capacităţi de discuţie.

Adolescentul pune pasiune în toate acţiunile, are preocupări de viitor, intenţii de autoeducare îşi cultivă stăpânirea de sine iar satisfacţia intelectuală este trăită intens. Sentimentele morale prezintă o mare dezvoltare datorită educaţiei.