Anatomia faringelui. Structura morfologică.
  • 0 Comments

Faringele prezintă un compartiment important al organelor sferei O.R.L. împreună cu nasul şi laringeie formează calea respiratorie, iar cu cavitateaâ bucală şi esofagul - calea digestivă.
Faringele, ca organ anatomic, are raporturi strânse cu:

- nasul (prin intermediul coanelor);

- urechea medie (prin intermediul trompei Eustache);

- gâtul (mai ales cu pachetul vasculo-nervos - artera carotidă externă şi internă, vagusul şi vena jugulară internă);

- cu laringeie şi cu cavitatea bucală.

În structura anatomică a laringelui se disting trei porţiuni:

A. Porţiunea superioară (sinonime: nazofaringe, epifaringe, rinofaringe, cavum). Aici se găseşte amigdala faringiană - vegetaţiile adenoide (amigdala III sau amigdala Luschka). Cu vârsta această formaţiune limfatică se atrofiază.

Hipertrofia ei la copii poate duce la obstrucţia coanelor cu dezvoltarea insuficienţei respiratorii nazale de diferit grad, ori la dezvoltarea diverselor afecţiuni ale urechii medii (otită medie acută, otită medie recidivantă şi otită medie secretorie). La adolescenţi induce angiofibromul adolescentului.

Spaţiul retrofaringian (prevertebral), aflat între fascia prevertebrală şi adventiţia faringelui, conţine doi ganglioni limfatici (a lui Gillette), câte unul de fiecare parte, umpluţi cu ţesut celular lax. Acest spaţiu serveşte ca loc pentru colectarea limfei de la nivelul rinofaringelui şi al vălului palatin. Cu vârsta (după 3-5 ani) aceşti ganglioni limfatici se atrofiază, ţesutul celular se cicatrizează şi, deci, spaţiul prevertebral la adolescenţi şi adulţi încetează să mai existe. însă la copiii mici ca urmare a colectării limfei (uneori infectate) din nas şi din alte porţiuni ale faringelui, se poate dezvolta flegmonul retrofaringian, o complicaţie foarte gravă. In caz de abces în spaţiul retrofaringian, care comunică cu spaţiul mediastinului posterior, se poate dezvolta o complicaţie şi mai gravă - mediastinita supurată. Letalitatea în această afecţiune este foarte mare, după unele date circa 50% din cei afectaţi. Mediastinita supurată se întâlneşte, de regulă, la copiii mici (5-7 ani).

Pe peretele lateral al rinofaringelui, la nivelul cozilor cornetelor inferioare ale nasului, se găsesc formaţiuni limfatice, tubare (amigdala tubară Gerlach), care înconjoară orificiul rinofaringian al trompei auditive (Eustache). Acest fapt are o mare importanţă în clinică deoarece inflamaţia, precum şi hipertrofia acestora, ca şi hipertorfia vegetaţiilor adenoide, duc la obstrucţia orificiului rinofaringian al trompei auditive. Prin impermeabilitatea trompei Eustache se explică frecvenţa foarte înaltă a otitelor acute şi cronice la copii.

Examenul rinofaringelui este cel mai dificil în O.R.L., ceea ce explică depistarea întârziată, iar uneori diagnosticarea incorectă a afecţiunilor acestuia.

B. Porţiunea mijlocie a faringelui, numită mezofaringe sau bucofaringe, este situată între linia prelungită de la rădăcina limbii până la partea posterioară a faringelui şi nivelul superior-prelungirea vălului palatin către peretele posterior al faringelui.

Prin istmul bucofaringian, constituit din marginea inferioară liberă a vălului palatin, stâlpii amigdalelor palatine şi baza limbii, cavitatea bucală comunică cu mezofaringele, iar ultimul cu esofagul alcătuind împreună calea digestivă.

La nivelul mezofaringelui se găsesc cele mai importante formaţiuni limfatice - amigdalele palatine (prima şi a doua din inelul Waldeyer). Importanţa acestor formaţiuni limfatice constă în faptul că ele participă la mecanismul imunitar al organismului. În celulele lor se dezvoltă atât limfocitele de tip T - timus dependente, cât şi de tip B - producătoare de anticorpi. Tot aici se produc toate imunoglobulinele (A, M, G, E şi D) studiate până în prezent şi extrem de importante în asigurarea imunităţii organismului; interferonul şi lizozimul (mai activ decât lizozimul produs în alte regiuni şi ţesuturi ale organismului), precum şi multe alte substanţe şi lichide biologic active, care deocamdată rămân neidentificate.

Anume amigdalele palatine prezintă prima barieră în calea pătrunderii agenţilor patogeni în organismul uman. Dacă numărul acestora nu este prea mare şi macrofagii pot să-i nimicească singuri, atunci aceşti "oaspeţi nedoriţi" nu pătrund mai adânc în organism. în cazul când organismul este atacat de prea mulţi germeni patogeni cu proprietăţi patogenice pronunţate, în procesul imunitar se includ T- limfocitele (helperii, chilerii şi supresorii) şi în cele din urmă limfocitele B, care încep să producă anticorpi contra acestor microbi. Aşadar pentru a înfăptui un răspuns imunologic deplin este nevoie de: macrofagi, de limfocite -T şi -B. Uneori acest mecanism este dereglat fie din cauza unei infecţii virotice ori banale, fie din cauza radiaţiei ori terapiei cu hormoni, care induc imunodeficienţă secundară.

Mezofaringele este în multe cazuri oglinda stării sănătăţii nu numai a faringelui ca atare, ci şi a nasului, laringelui, esofagului ş.a. Această porţiune a faringelui este mult mai accesibilă examenului decât rino- sau laringofaringele.

C. Porţiunea inferioară a faringelui, numită faringolaringe, se întinde de la baza limbii până la vestibulul laringelui, unde se află, ca şi la rădăcina limbii, ţesut limfatic. Aşadar, faringele este bogat în ţesut limfatic cu o însemnătate fiziologică deosebită, descris de Waldeyer şi numit inelul limfatic al faringelui Waldeyer.

Faringele primeşte sânge arterial din artera faringiană ascendentă, artera palatină descendentă şi din arterele palatine ale arterei carotide externe. Uneori în amigdalele palatine pătrund până la 140 de surse arteriale. 

Aşadar, faringele este foarte bogat în ţrsut limfoid cu o însemnătate fiziologică deosebită, descris de Waldeyer şi numit de el inelul limfoid faringian, care include:

1. Amigdala Luschka (Nr. 3 – vegetaţiile adenoide).

2. Amigdalele palatine (Nr. 1,2).

3. Amigdalele tubare (Nr. 5,6).

4. Amigdala linguală (Nr. 4).

5. Ţesutul limfoid pe pereţii poterior şi laterali ai faringelui, în formă de insule limfoide, foliculi limfoizi.